înălțare, decădere și o cană cu cafea

articolul ce urmează nu este o colaborare. este un puzzle format din frânturi ale sufletelor noastre. al meu si al Iuliei, un om incredibil, care a dat un cu totul alt sens vieții mele. aruncați un ochi pe blogul ei, bucurielacutie.wordpress.com, e pură terapie a sufletului.  

cine știe ce i-a hărăzit soarta celui ce vine...

cuvinte aruncate în neant, între două suflete, între două inimi care bat la fel. o tristețe greu de curmat. acele momente când doar muzica te calmează. când brațele mamei te înconjoară și te simți din nou copil. când totul pare bine. când privești ploaia, cu o cană de cafea între palme. îmbrățisări fără sentiment, relație fără iubire. plângi și râzi, cazi și te ridici.

ale tinereții valuri. în oceanul învolburat al vieții. nu știm insă dacă aceste valuri, vreodată se vor mai întoarce...

privim ploaia, rugându-ne fierbinte de ea să ne spele și nouă sufletele. să spele tristețea și gândurile rele. să facă loc unui curcubeu al fericirii. fiindcă în suflet n-ar fi curcubeu dacă în ochi n-ar fi lacrimi. fiindcă după cea mai urâtă ploaie răsare mereu soarele. fiindcă și după cea mai lungă noapte, se revarsă zorii.

și suntem obosiți, atât de obosiți. genul de oboseală imposibil de vindecat prin somn. și ne ridicăm capul și privim cerul. și ne uităm la nori.

a venit primăvara. și ne uităm la flori. și vedem că, după cea mai aprigă iarnă, ele tot răsar, din pământ, și mai frumoase decât anul trecut. împărtășind aceeași mireasmă, aceeași paletă înnebunitoare de culori.

și apoi, plouă din nou. și o furtună se abate asupra oceanului nostru. și ne întoarcem din nou, cu cana de cafea în mână, privind ploaia, cu acordurile melodiei noastre mereu vii în sufletele noastre. când simți că totul se prăbușește în jur, tu amestecându-te în acest vârtej al totului, prăbușindu-te, odată cu el. și atunci va răsări soarele. dovada nemuritoare că orice sfarșit aduce, în urma sa, un nou început. fiindcă mereu când se închide o ușă, Dumnezeu iți deschide o fereastră.

și fiindcă atunci când mă gândesc la iubire, mă gândesc la tine. și fiindcă tu erai sensul vieții mele. tu erai jurul și împrejurul. erai natura, erai florile, erai cerul. erai totul. și erai tot ce voiam.

sau poate asta am crezut eu. mi-am impus oare gândul ăsta? greu de spus. știu că nu te-am plăcut la început. te vedeam un om crud, delăsator, ușuratic, nepăsător. vedeam asta în rîsul tău batjocoritor și în cuvintele tale reci. sau poate asta a fost doar părerea mea, a unui critic veritabil.

nu am fost dintotdeauna așa. iubeam oamenii. îmi plăcea să îi ascult. îmi plăcea să cred că viața e roz, să văd binele chiar și în cei care știam că mă jignesc. nu îmi place să mă definesc, îmi limitează capacitatea de schimbare, dar ăsta e adevărul. creasem un fals eu. încercam să fiu un om perfect în ochii mei, dar mai ales ai părinților mei. mi-am petrecut zile și nopți, ani întregi, pretinzând să fiu altcineva.

asta până, bineînțeles, te-am cunoscut pe tine. mi-ai arătat că nu e nimic in neregulă cu mine. m-ai ajutat să descopăr cine sunt eu cu adevărat. poate asta m-a făcut să te iubesc. cum afecțiunea pentru celălalt ne-a schimbat reciproc. tu ai devenit mai uman, iar eu mai rece. cum tu ai realizat că nu e nimic greșit în a fi vulnerabil, nimic monstruos in a-ți arăta suferința, iar eu am decăzut, până am atins pământul... pentru ca apoi să mă pot ridica din țărână.

nu am fost perfecți. nici tu, nici eu. cu toate astea, nu aș schimba nimic. nici măcar o secundă. îmi place să știu că în brațele tale mă simt acasă, că am un loc sigur, ferit de lumea dezlănțuită. să știu că îmi aduci cafeaua de dimineață, cum te voi săruta în stil “element surpriză”, știind că mă vei prinde și vei alerga după mine atunci când nu te voi mai vrea.

chiar și atunci când nu te vreau, mâna ta încă o ține pe a mea. chiar și atunci când îmi vezi lacrimile, te uiți în ochii mei, și îmi zâmbești. știi că nu am nevoie de milă, de compătimire, ci de puterea de a fi din nou așa cum am fost o dată. știi ce gândesc, nu e nevoie de cuvinte între noi.

încerc să mi te scot din minte, mereu. zadarnic. orice melodie se referă, cumva, la tine. fiecare figură de pe stradă se metamorfozează in chipul tău. obsesie? poate. de multe ori îmi întorc privirea, căutându-te inutil prin marea de oameni. îți simt parfumul în jurul meu; de multe ori e singurul lucru care mă calmează, în afară de vocea ta.

indiferent de timp, știu că sunt a ta. așa am fost de la început; tot ce am făcut a fost să lupt împotriva inevitabilului. nu știu unde ne poartă ale tinereții valuri, dar, ca să închei apoteotic, cred că te iubesc.

un suflet gol
de tine plin
poate.